Bucuresti - Casa Melik

Casa se afla undeva pe stradutele din jurul intersectiei Bulevardului Carol I cu Calea Mosilor, mai exact pe str. Spatarului la nr. 22. Are o varsta de mai bine de 250 de ani si este considerata cea mai veche locuinta din Bucuresti.

Fara a incerca confirmarea sau infirmarea acestei afirmatii, cu singuranta se poate spune ca este cea mai bine ingrijita locuinta veche din Bucuresti.

Admirand-o astazi e greu de spus cum arata atunci cand a fost construita si ce i-au adaugat si modificat interventiile si utilizarile ulterioare. A fost, rand pe rand, locuinta, azil, din nou locuita, depozit de muzeu si de 15 ani functioneaza aici Muzeul Pallady. A apartinut unor familii, comunitatii armene sau direct statului. A suferit reparatii, consolidari, restaurari, recompartimentari si amenajari in functie de utilizari, atat direct sub mana proprietarilor cat si sub cea a arhitectilor.
Astazi, intrega proprietate straluceste. Cladirea este curata si ingrijita, in interior, unde sunt adapostite colectii de arta, se pastreaza atmosfera unei locuinte care primeste oaspeti, gradina este amenajata si plantata, un adevarat parculet racoros pe timpul verii, pana si gardul arata ca este o casa cu stapan. La sfarsit de saptamana, in veranda inchisa de la etaj se tin cursuri de pictura pentru copii iar din cand in cand se organizeaza serate tematice.

De ce vorbesc atat de frumos? Pentru ca, desi nu ar trebui, ma mira, ma mira faptul ca in Bucuresti se poate avea grija si doar de o simpla casa, si doar de catre institutii ale statului, si doar pentru o functiune ca cea de muzeu. Nu e vreun palat al capitalei ,arhitectura ei nu iese cu absolut nimic in evidenta, nu margineste nici un bulevard reprezentativ, nu a avut proprietari importanti, nu s-a semnat nimic de o insemnatate istorica inautru si nu a murit nici o personalitate (e drept, cladirile cu astfel de calitati sunt mult mai predispuse capacitatii distructive umane). Ma indoiesc insa ca toata aceasta grija i-a fost acordata pentru calitatea sa de monument istoric, pentru valoarea dovedita de vechime, pentru cea de marturie a unui tip de case mici boieresti in capitala, pentru elementele de arhitectura traditionala romaneasca pe care le pastreaza, pentru compartimentarea aproape nealterata sau pentru valoarea colectiei de arta donate pentru a fi adapostita in acest spatiu. O fi de vina scepticismul meu bine cultivat dar stiu ca asemenea calitati sunt mult prea usor de calcat in picioare, mai ales in centrul capitalei. Imi raman astfel cateva variante pentru justificarea unui asemenea caz, astazi fericit: construirea initiala intr-o zodie extrem de favorabila, un sacrificiu de sange (cel putin un cocos mare) in fundatie sau vreo vraja de trecere undeva in zona portii de acces.

Gradinari - Conacul Otetelesanu

Cat timp nu mai esti pe drumurile nationale si ratacesti in deriva pe araturile cu doua benzi care leaga satele din mijlocul campiei romane, ai sansa sa intalnesti cate un loc precum cel de la Gradinari.

Este un conac, nici mare, nici mic, la marginea satului, oarecum pierdut intr-o vegetatie dezordonata.
Fosta casa de la tara a familiei Otetelesanu, avea candva niste terase frumoase, un parc mare si ingrijit, un salon deschis pranzurilor si seratelor pentru prietenii din oras si o exceptionala haita de ogari. Dar a trecut ceva vreme de atunci. Daca am inteles bine, intr-o ultima perioada si pana nu demult, a functionat aici un camin de copii cu handicap.

Constructia respecta un stil neoclasic curat, regasit si la interior. Datorita decoratiei usor agresive intr-un portocaliu contrastant cu rosul caramizii aparente, si a simetriei nu departe de perfectiune, ai mereu impresia, inconjurand-o, ca te joci cu un cub rubik.
In haosul din curtea conacului, nu pot sa imi dau seama cum a arata parcul, dar am observat cei doi copaci care flancheaza indeaproape treptele ce coboara spre gradina (asi fi vrut sa stiu ce fel de pomi sunt). Pe fatada principala, accesul este deasemenea flancat, in cazul acesta de doi brazi, acum foarte inalti. Ei stau insa pe linia colturilor constructiei pentru a lasa vizibila intreaga fatada, cu terasele de la parter si etaj, care priveste spre intrarea in localitate dinspre Bucuresti.
Interiorul este complet gol si foarte deteriorat (chiar si fotografiile au iesit aici sub orice critica) dar cu urme de mozaicuri si picturi realizate pe pereti de copii bolnavi care au locuit aici. Centrul casei este liber pe toate nivelele si acoperit cu un luminator.

Proprietatea a fost retrocedata si vanduta. Conacul este monument istoric clasat astfel incat din 2007 a fost inceput un proiect de consolidare, restaurare si refunctionalizare. Imaginile sunt putin vechi, poate chiar s-a si facut ceva.

Tusnad - o veche pensiune

Undeva la marginea statiunii, o alee porneste din drumul principal pentru a trece pe sub padure si a se intoarce apoi din nou in acesta. Destul de departe de agitatia centrului, de hotelurile, baile si restaurantele cautate, e un bun loc de plimbare intr-o dimineata de iarna.

Am gasit aici o pensiune in paragina care m-a oprit pentru o vreme din drum. Prima data am crezut ca este inceputul unei fortificatii. Dar se termina mult prea repede. Arata ca o mica cetate dar are cerdac si misterioase vechi intrari arcuite de pivnite. Este ascunsa partial de copaci inspre drum, iar in spatele sau incepe padurea de brazi.

O constructie mai mult decat ciudata pentru o pensiune dar, se pare, foarte practica. Un fel de plan de fortificatie in miniatura si fara curte interioara. Mi-a adus aminte de ceva legat de Alba ca Zapada si de o turta dulce (nu gasesc nici o scuza pentru asta).
Pe aceeasi alee linistita mai sunt cateva pensiuni astazi nefolosite, goale sau partial locuite de tigani. Totusi, dimensiunile lor nu sunt mici, par a fi avut numerosi turisti si cu singuranta o viata placuta.

Acum sunt doar ziduri si multa liniste. Au sa dispara si zidurile in curand.