S-a hotărât, care va să zică…
Madam’ Georgescu – Mița Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache –
pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere. Însă, de mult madam’ Georgescu a
promis „puiului“ să-l ducă odată și pe el la Sinaia; prin urmare,
trebuie să-l ia și pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamà“;
prin urmare, și pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel
Georgescu, în etate de cinci anișori împliniți, unicul fruct până astăzi
al amorului părinților săi; iar gramamà este cocoana Anica, mamița
mamițichii puiului.
Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la
orele trei fără cinci. Sâmbătă, așadar, de la amiazi, amândouă aceste
doamne încep să se pregătească de plecare. Madam’ Georgescu este pe
deplin stabilită asupra toaletei sale: bluza
vert-mousse, jupa
fraise écrasée
și pălăria asortată; umbreluța a roșie, mănușile albe și demibotinele
de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgați, în lungul piciorului, o
bandă galbenă și una neagră, despărțite cu câte un fir stacojiu.
Cocoana Anica se-mbracă în negru, așa se-mbracă dumneei de când a
pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat, decât
acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai
încape discuție – el va purta la Sinaia uniforma de ofițer de vânători
ca prințul Carol. Până să potrivească mamița pe madam’ Georgescu, până
să-mbrace pe puiul și să-i puie sabia, iată că s-a făcut ceasul două
fără douăzeci. La ceasurile două fără un sfert, iată că sosește și d.
Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră și dă cu ochii de gramamà,
strigă:
– Cocoană! încă n-ai plecat? să știi c-ai pierdut trenul? Până
s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai
noroc să-ți treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară, – s-a
isprăvit! n-are să te-aștepte trenul pe dumneata…
Apoi, văzând pe gramamà că tăndălește căutând niște chei:
– N-auzi, cocoană, că scapi trenul?
Cocoana Anica pornește, și madam’ Georgescu după ea:
– Mamițo, știi unde am vorbit să ne-ntâlnim: în salon de clasa-ntâi… Ai auzit ?
Gramamà a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia și cu un
coșuleț elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript,
două jimble, sare, piper, în sfârșit tot ce trebuiește – se urcă în
birjă și:
– La gară, gaspadin!
De douăzeci și cinci minute, familia Georgescu stă în salon de
clasa-ntâi, și gramamà nu mai sosește. Ceasornicul arată două și
jumătate… Madam’ Georgescu începe să devie impacientă. Trei fără
douăzeci și cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete,
și cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să
trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, și
pornește din salonul de așteptare să meargă la ghișet. Dar în
ușă-ntâlnește piept în piept pe gramamà, care nu mai poate de gâfâială.
– Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica.
Dar d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus și-ntors clasa III, și-i arată ghișetul respectiv.
Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpați.
– Biletele, vă rog, domnilor, zice politicos conductorul, intrând în primul vagon de clasa-ntâia.
D. Georgescu arată două bilete.
– … Mititelul… al dv. ? întreabă conductorul arătând pe ofițerașul de
vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.
– Da ! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveți dumneata pe noi regula, zice madam’ Georgescu.
Conductorul salută politicos și trece mai departe.
– I-ai spus mamiții (întreabă discret madam’ Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coșul?
D. Georgescu dă din cap și se mulțumește să zică numa:
– Hâhî !
Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale:
– I-ai dat ceva parale?
Madam’ Georgescu răspunde consoartelui tot așa de laconic cum i-a răspuns și dânsul.
– Cât ?
Madam’ Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuță.
Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară: care va să
zică gramamà are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două
legături de vișine la Comarnic. Și-n adevăr, le și cumpără, și le și
mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot.
Trenul
sosește la Sinaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine
știe să-și facă un plan bine hotărât nu se rătăcește niciodată. Familia
Georgescu știe perfect ce are să facă pas cu pas și minută cu minută.
Astfel, madam’ Georgescu, cu d. Georgescu și cu puiul se urcă-n birjă și
merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul
Les petits cochons,
să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamà cu coșul
merge la Mazăre, să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape
Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D.
Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamà coșul.
S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame.
D. Georgescu lasă pe madam’ Georgescu pe o bancă în aleea principală,
unde e toiul promenadei de lume bună, și pleacă cu puiul la gramamà.
Fatalitate! La otel Mazăre, i se spune că n-a fost odaie goală și că a
trimes-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D. Georgescu coboară cu
bravul ofițeraș de vânători, care este foarte obosit și flămând. La
Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală, și a trimis-o pe
jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul
ofițeraș, după ce i-a cumpărat o franzelă și i-a dat să bea apă.
Trecând
spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam’ Georgescu, nu cumva
să-și piarză răbdarea așteptându-l… Fatalitate! Madam’ Georgescu
lipsește de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai
poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câțiva pași în sus, apoi în
jos, să găsească pe madam’ Georgescu. Madam’ Georgescu, nicăieri!
Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea și să se-ntoarcă apoi în
parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam’ Georgescu.
Fatalitate! Puiul lipsește.
– Pardon, zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă, n-ați
văzut un copilaș frumușel, îmbrăcat în uniformă ca prințul Carol?
– Ba da… Acu a plecat cu o damă…
– Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie și cu jupă…
– N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama-i zicea „puiule” și băiatul „mamițico”.
– Pardon, încotro a pornit?
– Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamà.
D. Georgescu pornește înapoi la Mazăre… Acolo i se spune –
fatalitate! – că madam’ Georgescu a fost acum cu puiul și, negăsind pe
gramamà, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu…
– A fost o damă cu băiețelul cu care ați fost dv. și i-am spus tot
cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, și am mânat-o la Voinea.
D. Georgescu suie și pornește cu pas regulat către Izvor. Ajunge
foarte obosit și asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici
madam’ Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici coșul.
– Ce-i de făcut?
Cu toată inteligența lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără
să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă…
– Ce?
Pentru cine nu e deprins să se cațere pe munți, putând trece ca o
capră din valea Prahovei în a Ialomiței, Sinaia nu se poate compara mai
nimerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă,
având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghițit odată Sinaia,
nu mai poți ieși decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori
pe jos, spre miazăzi, spre Comarnic. Prin urmare, își face d. Georgescu
următoarea judițioasă socoteală:
„Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura”.
N-apucă bine să isprăvească această gândire, și cineva, venindu-i drept în față, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice:
– Să-mi scrii, nene Georgescule!
– Adio, Mitică…
– Te așteaptă-n parc madam’ Georgescu cu familia Vasilescu și cu locotenent Mișu…
– În parc?… Să-mi scrii, Mitică!
– Adio și n-am cuvinte, nene Mialache!
D. Georgescu îndoiește pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam’
Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul șade pe o bancă, să
răsufle, și, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri,
înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată
încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei;
el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la București… Șezând
astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile
cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat și că
lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcușul său. A! e
grozav să ai ființe iubite, rătăcite departe de tine, și să nu știi la
un moment dat în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc,
ce simt, ce gândesc despre tine… le e dor de tine, cum ți-este ție de
ele ? etc. etc.
„Unde dracul s-a băgatără ?” zice d. Georgescu…
Și iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei
ființe iubite pe cari le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas
simpatic îl trezește pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri.
– Bravos! d-le Mialache! bravos!
Este cocoana Anica, mamița lui madam’ Georgescu.
– Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblați, cocoană?
– Bravos! tot dumneatale-ntrebi…
– Firește că eu, daca nu știu… De cinci ceasuri de când umblu după dv.
– După noi !… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… și d-ta…
– La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? strigă d. Georgescu scos din
pepene… La Oppler? Dracul era să știe că dv. sunteți la Oppler… Eu v-am
căutat la Mazăre, la Manolescu, la Voinea, în parc…
– La Voinea?… Nu mi-a zis Mița că ne-a găsit loc la Vasileasca?…
– Când ți-a zis Mița că ți-a găsit loc la Vasileasca?
– Când ne-am întâlnitără pe bulivar…
– Când v-ați întâlnitără pe bulivar ?
– Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit…
– Pe cine ?
– Pe Voinea. Fincă ne-am întâlnitără cu Măndica.
– Care Măndica? zbiară d. Georgescu.
– Vasileasca, omule! și cu Mița…
– Ei! și unde e acuma Mița?
– Nu ți-am spus?
– Când mi-ai spus?
– Mialache! ești nebun? Nu ți-am spus că te așteaptă la Oppler cu
Vasileasca și cu fratele Vasileaschii, locotenent Mișu de la itidență?
– Dar puiul?
– L-am culcat.
– Unde?
– Nu ți-am spus?
– Cucoană! ești nebună? când mi-ai spus?
– Nu ți-am spus că am tras la Măndica.
– Ei?!
– Nu zbiera așa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii
ei, și Miții i-a dat odaia lui Mișu, și el doarme pe canapea în
antreluță…
Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile stinse.
– S-a dusără la Vasileasca acasă.
D. Georgescu și coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către
strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se
desfășură la picioarele drumeților panorama mirifică a Sinaiei, cu
simetricele ei constelații de lampioane electrice. Vederea aceasta o
încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puțin simțitor față cu
măreața priveliște și înjură bombănind. Au ajuns în sfârșit la Villa
Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! madam’
Georgescu lipsește. A plecat.
– Unde?
– A plecatără acușica toți, zice servitoarea somnoroasă, la Sfânta Ana.
– Și d. Mișu locotenentul? întreabă coana Anica.
– Și dumnealui, răspunde slujnica.
– Du-te și dumneatale repede, Mialache! zice cocoana.
Dar d. Mialache izbucnește:
– Ce? cocoană! ce? sunt nebun? dumneatale mă socotești cal de poște?
– Nu striga, că scoli copiii!
– De cinci ceasuri de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc.
– Du-te, Mialache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare plăcere Miții și la toți.
– Nu mai poci…
– O să te căiești, Mialache!
– De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coșul.
Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleș se
aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coșul de subt
canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, și d. Mialache se pune să
supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povestește cu de-amănuntul
toate peripețiile prin cari a trecut; iar cocoana Anica, cum
s-a-ntâlnitără cu madam’ Vasilescu și cu toată compania și cu locotenent
Mișu, care e mucalit al dracului „și cântă teribel!”. Apoi, după supeu,
s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el și
madam’ Georgescu; iar gramamà, în odaia copiilor, cu puiul.
Dormeau încă profund când, pe la cinci și jumătate dimineața, un
zgomot strașnic, clopoței de trăsură, lăutari și chiote, i-a smuls din
brațele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari:
madam’ Vasilescu, madam’ Costandinescu, nepoțica ei, domnișoara
Popescu, și d. Vasilescu și madam’ Georgescu și locotenent Mișu… Fusese o
partidă de plăcere improvizată, o fantazie a locotenentului.
– Vezi, cocoană? zice d. Mialache lui gramamà. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale și mă duceam și la Sfânta Ana!…
Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la
pas, și dasupra armoniei apelor de munte și șoaptelor pădurii, lăutarii
acompaniind încetinel și d. Mișu cântând menuetul, pe care-l cântă
regulat muzica în parc și care-i place atâta lui madam’ Georgescu!… De
aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la
București, când își face toaleta de culcare, madam’ Georgescu zice
oftând:
– Ah! mamițo! menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc !
