Copsa Mica

Prima data, si asta a durat cam 50 de ani, a fost un stralucit exemplu al industrializarii care ne asigura fericirea. Acum, adica de 20 de ani deja, este cel mai sigur exemplu la intrebarea "ce este poluarea ?". Anul acesta putem aniversa 70 de ani cu Copsa Mica.

Pentru cei care frecventeaza ruta C.F.R. Brasov - Teius, este unul dintre punctele de atractie. Despre ceva atat de negru iti povesteau doar bunicii si ei spuneau ca s-ar afla in iad. In ultimii ani a fost putin mai bine, pe de o parte pentru ca eu ma obisnuisem cu ideea iar pe de alta parte pentru ca fumul care se ridica din fabrica e alb, doar usor gri, casele si acoperisurile lor sunt mai putin negre si s-au construit destul de multe cladiri noi care mai aduc un pic de culoare si fac zona sa para mai vie.

De data acesta, trecand prin localitate cu masina nu cu trenul, am profitat de ocazie. Am tinut cu tot dinadinsul sa vad ce sunt acele cladiri de beton negre care au ramas parasite in partea de est a orasului.

Se poate intra linistit, nu te impiedica nimeni, zona fiind complet parasita. Nici macar vreun caine speriat nu-si duce traiul pe acolo, singurii vizitatori parand a fi doar trecatorii mult prea curiosi, si localnicii in cautare de fier vechi si caramizi inca posibil de refolosit.
Constructiile, asa cum au supravietuit pana astazi, sunt niste schelete incerte si o sursa extraordinara de supozitii haotice: a fost un incediu, trebuie sa fi fost foarte mare / n-a fost, stiu eu, cenusa este de la furnale / aha, atunci vreo trei explozii, uite cum arata zidurile de caramida si maldarele de moloz / nu cred, n-am auzit sa fi fost si incidente / ceva legatura cu al doilea razboi mondial? de atunci am vazut imagini care sa semene cu asta / dar a fost inchis abia in `93 / acelea sunt locuri perfecte pentru sniper-i si pe aici pare sa fi trecut un tanc /n-are ! / bine, oricum e un decor bun pentru un film de razboi sau unul SF / dar nu pare sa fi aratat mult diferit cand functiona, ceva mai multa tabla si probabil vreo cateva rampe / aici lucrau oameni, si nu erau putini.
Intorceam destul de des privirea spre localitate sa ma asigur ca sunt si lucruri familiare si lucruri care se misca. Nu doar ca locul nu seamana cu nimic cunoscut dar este asa de negru, de gol si de inert incat trece cu mult peste ce inseamna parasit sau dezafectat. La un moment dat, am vazut in spatele constructiilor, sub deal, o biserica. Asta m-a linistit putin caci de jur imprejur nu se remarcau decat verticale de furnale.

Acum, chiar daca locul nu arata atat de ingrozitor ca in articolele din National Geographic, mai bine raman cu o imagine mai stearsa a modului in care locuiau si lucrau aici oamenii in epoca de glorie a intreprinderii.
Nu prea inteleg insa ce se intampla cu toate constructiile, in acest caz si in multe altele, adica ridicam tot felul de colosi, buni sau rai, folositori sau inutili in functie de interesele si prioritatile anilor in care traiesc si ne asteptam de fiecare data sa ne acopere natura gunoaiele?

Intr-un final, multumim cu drag partidului, pentru infloritoarea industrie metalurgica, pentru negrul de fum, pentru intoxicatiile cu plumb, pentru conditiile de trai impecabile ale bravilor cetateni si sa nu cumva sa uitam, pentru atat de necesarele cote ale apelor Dunarii.

Si o mica observatie care mi-a readus zambetul pe buze la iesirea din oras: toti stalpii liniilor de inalta tensiune din localitate aveau picioruse ca ale elfilor lui Mos Craciun.