Tren de plăcere (de Ion Luca Caragiale) - 1900 - cu ilustratii

S-a hotărât, care va să zică…
Madam’ Georgescu – Mița Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere. Însă, de mult madam’ Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată și pe el la Sinaia; prin urmare, trebuie să-l ia și pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamà“; prin urmare, și pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anișori împliniți, unicul fruct până astăzi al amorului părinților săi; iar gramamà este cocoana Anica, mamița mamițichii puiului.
Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, așadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam’ Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale: bluza vert-mousse, jupa fraise écrasée și pălăria asortată; umbre­luța a roșie, mănușile albe și demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgați, în lungul piciorului, o bandă galbenă și una neagră, despărțite cu câte un fir staco­jiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, așa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat, decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuție – el va purta la Sinaia uniforma de ofițer de vânători ca prințul Carol. Până să potrivească mamița pe madam’ Georgescu, până să-mbrace pe puiul și să-i puie sabia, iată că s-a făcut ceasul două fără douăzeci. La ceasurile două fără un sfert, iată că sosește și d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră și dă cu ochii de gramamà, strigă:
– Cocoană! încă n-ai plecat? să știi c-ai pierdut trenul? Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ți treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară, – s-a isprăvit! n-are să te-aștepte trenul pe dumneata…
Apoi, văzând pe gramamà că tăndălește căutând niște chei:
– N-auzi, cocoană, că scapi trenul?
Cocoana Anica pornește, și madam’ Georgescu după ea:
– Mamițo, știi unde am vorbit să ne-ntâlnim: în salon de clasa-ntâi… Ai auzit ?
Gramamà a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia și cu un coșuleț elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârșit tot ce trebuiește – se urcă în birjă și:
– La gară, gaspadin!

De douăzeci și cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, și gramamà nu mai sosește. Ceasornicul arată două și jumătate… Madam’ Georgescu începe să devie im­paci­entă. Trei fără douăzeci și cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, și cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, și pornește din salonul de așteptare să meargă la ghișet. Dar în ușă-ntâlnește piept în piept pe gramamà, care nu mai poate de gâfâială.
– Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica.
Dar d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus și-ntors clasa III, și-i arată ghișetul respectiv.
Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpați.
– Biletele, vă rog, domnilor, zice politicos conductorul, intrând în primul vagon de clasa-ntâia.
D. Georgescu arată două bilete.
– … Mititelul… al dv. ? întreabă conductorul arătând pe ofițerașul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.
– Da ! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveți dumneata pe noi regula, zice madam’ Georgescu.
Conductorul salută politicos și trece mai departe.
– I-ai spus mamiții (întreabă discret madam’ Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coșul?
D. Georgescu dă din cap și se mulțumește să zică numa:
– Hâhî !
Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale:
– I-ai dat ceva parale?
Madam’ Georgescu răspunde consoartelui tot așa de laco­nic cum i-a răspuns și dânsul.
– Cât ?
Madam’ Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfi­rate: cinci – adică, o băncuță.
Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară: care va să zică gramamà are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vișine la Comarnic. Și-n adevăr, le și cumpără, și le și mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot.

Trenul sosește la Sinaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine știe să-și facă un plan bine hotărât nu se rătăcește niciodată. Familia Georgescu știe perfect ce are să facă pas cu pas și minută cu minută. Astfel, madam’ Georgescu, cu d. Georgescu și cu puiul se urcă-n birjă și merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul Les petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamà cu coșul merge la Mazăre, să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamà coșul.

 

S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam’ Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, și pleacă cu puiul la gramamà. Fatalitate! La otel Mazăre, i se spune că n-a fost odaie goală și că a trimes-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D. Georgescu coboară cu bravul ofițe­raș de vânători, care este foarte obosit și flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală, și a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofițeraș, după ce i-a cumpărat o franzelă și i-a dat să bea apă.

Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam’ Georgescu, nu cumva să-și piarză răbdarea așteptându-l… Fatali­tate! Madam’ Georgescu lipsește de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câțiva pași în sus, apoi în jos, să găsească pe madam’ Georgescu. Madam’ Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea și să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam’ Georgescu. Fatalitate! Puiul lipsește.
– Pardon, zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă, n-ați văzut un copilaș frumușel, îmbrăcat în uniformă ca prințul Carol?
– Ba da… Acu a plecat cu o damă…
– Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie și cu jupă…
– N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama-i zicea „puiule” și băiatul „mamițico”.
– Pardon, încotro a pornit?
– Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamà.
D. Georgescu pornește înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam’ Georgescu a fost acum cu puiul și, negăsind pe gramamà, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu…
– A fost o damă cu băiețelul cu care ați fost dv. și i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, și am mânat-o la Voinea.
D. Georgescu suie și pornește cu pas regulat către Izvor. Ajunge foarte obosit și asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam’ Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici coșul.
– Ce-i de făcut?
Cu toată inteligența lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă…
– Ce?
Pentru cine nu e deprins să se cațere pe munți, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiței, Sinaia nu se poate compara mai nimerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghițit odată Sinaia, nu mai poți ieși decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, spre Comarnic. Prin urmare, își face d. Georgescu următoarea judițioasă socoteală:
„Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura”.
N-apucă bine să isprăvească această gândire, și cineva, venindu-i drept în față, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice:
– Să-mi scrii, nene Georgescule!
– Adio, Mitică…
– Te așteaptă-n parc madam’ Georgescu cu familia Vasilescu și cu locotenent Mișu…
– În parc?… Să-mi scrii, Mitică!
– Adio și n-am cuvinte, nene Mialache!

D. Georgescu îndoiește pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam’ Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul șade pe o bancă, să răsufle, și, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la București… Șezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat și că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcușul său. A! e grozav să ai ființe iubite, rătăcite departe de tine, și să nu știi la un moment dat în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine… le e dor de tine, cum ți-este ție de ele ? etc. etc.
„Unde dracul s-a băgatără ?” zice d. Georgescu…
Și iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei ființe iubite pe cari le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezește pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri.
– Bravos! d-le Mialache! bravos!
Este cocoana Anica, mamița lui madam’ Georgescu.
– Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblați, cocoană?
– Bravos! tot dumneatale-ntrebi…
– Firește că eu, daca nu știu… De cinci ceasuri de când umblu după dv.
– După noi !… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… și d-ta…
– La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să știe că dv. sunteți la Oppler… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manolescu, la Voinea, în parc…
– La Voinea?… Nu mi-a zis Mița că ne-a găsit loc la Vasileasca?…
– Când ți-a zis Mița că ți-a găsit loc la Vasileasca?
– Când ne-am întâlnitără pe bulivar…
– Când v-ați întâlnitără pe bulivar ?
– Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit…
– Pe cine ?
– Pe Voinea. Fincă ne-am întâlnitără cu Măndica.
– Care Măndica? zbiară d. Georgescu.
– Vasileasca, omule! și cu Mița…
– Ei! și unde e acuma Mița?
– Nu ți-am spus?
– Când mi-ai spus?
– Mialache! ești nebun? Nu ți-am spus că te așteaptă la Oppler cu Vasileasca și cu fratele Vasileaschii, locotenent Mișu de la itidență?
– Dar puiul?
– L-am culcat.
– Unde?
– Nu ți-am spus?
– Cucoană! ești nebună? când mi-ai spus?
– Nu ți-am spus că am tras la Măndica.
– Ei?!
– Nu zbiera așa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, și Miții i-a dat odaia lui Mișu, și el doarme pe canapea în antreluță…
Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatali­tate! Toate luminile stinse.
– S-a dusără la Vasileasca acasă.

D. Georgescu și coana Anica suie încet pe drumul prăpăs­tios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfășură la picioarele drumeților panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelații de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puțin simțitor față cu măreața priveliște și înjură bombănind. Au ajuns în sfârșit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! madam’ Georgescu lipsește. A plecat.

– Unde?
– A plecatără acușica toți, zice servitoarea somnoroasă, la Sfânta Ana.
– Și d. Mișu locotenentul? întreabă coana Anica.
– Și dumnealui, răspunde slujnica.
– Du-te și dumneatale repede, Mialache! zice cocoana.
Dar d. Mialache izbucnește:
– Ce? cocoană! ce? sunt nebun? dumneatale mă socotești cal de poște?
– Nu striga, că scoli copiii!
– De cinci ceasuri de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc.
– Du-te, Mialache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare plăcere Miții și la toți.
– Nu mai poci…
– O să te căiești, Mialache!
– De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coșul.
Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleș se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coșul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, și d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povestește cu de-amănuntul toate peripețiile prin cari a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam’ Vasilescu și cu toată compania și cu locotenent Mișu, care e mucalit al dracului „și cântă teribel!”. Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el și madam’ Georgescu; iar gramamà, în odaia copiilor, cu puiul.
Dormeau încă profund când, pe la cinci și jumătate dimineața, un zgomot strașnic, clopoței de trăsură, lăutari și chiote, i-a smuls din brațele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam’ Vasilescu, madam’ Costan­dinescu, nepoțica ei, domnișoara Popescu, și d. Vasilescu și madam’ Georgescu și locotenent Mișu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantazie a locotenentului.

– Vezi, cocoană? zice d. Mialache lui gramamà. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale și mă duceam și la Sfânta Ana!…
Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, și dasupra armoniei apelor de munte și șoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel și d. Mișu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc și care-i place atâta lui madam’ Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la București, când își face toaleta de culcare, madam’ Georgescu zice oftând:
– Ah! mamițo! menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc !

Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (Giurgiu)

Mănăstirea a fost înființată în anul 2006, când, la putin timp dupa instalarea în scaunul vlădicesc de la Giurgiu, iubitor de viata monahală, Preasfințitul Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului a hotărât întemeierea unei chinovii de maici, singura din eparhie, zidirea ei făcându-se cu eforturile sustinute ale clericilor din Episcopia Giurgiului.

Sfințirea Mănăstirii a fost oficiată în data de 22 aprilie, anul 2007, în Duminica Mironositelor, de către Preasfintitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, împreuna cu Înaltpreasfințitul Parinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului și Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, înconjurati de un numeros sobor de preoți și diaconi, precum și de un număr mare de credincioși.

Deși aflată în afara zonei Maramureșului, în Mănăstirea Sfântul Gheorghe de la Giurgiu, rânduiala slujbelor se săvârșește într-o biserică de lemn executată cu mare măiestrie de meșteri din Bârsana Tării Maramureșului.

Pictura interioară este realizată în stil neo-bizantin si zugrăveste importantele evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, icoane vechi de peste 200 de ani înfațișând scene biblice petrecute cu 2000 de ani în urmă, alcătuiesc catapeteasma care desparte altarul de naos. 

Episcopia Giurgiului
CrestinOrtodox.ro

Manastirea Dealu, Targoviste

Manastirea Dealu, ctitorita de Radu cel Mare, intre anii 1499-1501, pe locul unei asezari monastice netionata inca din 1431, pastreaza din vechiul ansamblu Biserca (1500-1501), unul dintre cele mai desavarsite monumente de arhitectura veche romaneasca. Silueta eleganta a acesteia este definita de cele 3 turle iar fatadele sunt placate in intregime cu piatra fatuita. Pictura originara, executata de Dobromir din Targoviste in colaborare cu Jitian si Stanciu, a disparut.

Timp de doua secole, manastirea a fost binecuvantata prin grija domnitorilor munteni care au ingrijit-o si inzestrat-o mereu dar odata cu venirea domniilor fanariote, manastirea a saracit si a decazut, lucru care nu s-a imbunatatit in secolul urmator. Atunci, incinta manastirii a inceput sa fie folosita in diverse alte scopuri: lagar de prizonieri (in timpul Razboiului de Independenta - 1877-1878) iar apoi scoala divizionara de ofiteri (1879-1883), ajungand la sfarsitul secolului al XIX-lea in ruina, fara obste si credinciosi.
Dupa 1900 este mutata aici Scoala copiilor de trupa iar in 1912 este infiintat Liceul militar "Nicolae Filipescu", mutat ulterior la Predeal. In tot acet timp, din vechiul ansamblu mai ramasesera doar fragmente, Biserica si paraclisul, cladirile perimetral fiind in mare parte inlocuite. Un amplu proiect de restaurare este desfasurat incepand din 1950, lucrari in timpul carora a fost refacut intreg ansamblul.
Incepand din anul 1958, restaurata si innoita, manastirea primeste o alta utilizare, usor ironica dar nu surprinzatoare: Casa sanatoriala si de odihna pentru preotii si calugarii in varsta a Casei de Pensii si Ajutorare din cadrul Patriarhiei Romane. Abia in 1986, ansamblul a redevenit manastire de maici (www.manastireadealu.ro)

La interiorul bisericii se pastreaza mormantul lui Radu cel Mare si racla cu capul lui Mihai Viteazul.

Castelul Nopcea (Nopcsa) din Sacel, Hunedoara

În anul 1889 Elek Nopcsa a intrat în posesia castelului de la Săcel, de lângă Hațeg, unde s-a mutat cu întreaga familie. Acest castel a fost construit de familia Botoroagă din satul Săcel și a ajuns în proprietatea familiei Nopcsa ca urmare a unor datorii neplătite. Fratele lui Elek, Francisc, având o pasiune pentru botanică, a realizat un parc dendrologic foarte apreciat de către cunoscători, în apropierea castelului. Franz Nopcsa avea apartamentul său în castel, iar una dintre camerele faimoase era vestita “cameră a oglinzilor venețiene”, o încăpere îmbrăcată integral în lemn de nuc ce avea pe fiecare perete mari oglinzi spectaculoase. Holul castelului era o adevărată galerie de trofee de vânătoare, iar din turn se poate admira o minunată priveliște a Țării Hațegului.

Castelul a fost pierdut de familia Nopcsa, odată cu terminarea Primului Război Mondial și cu confiscarea averilor nobilimii maghiare din Transilvania.

Un aspect interesant legat de domeniul Săcel, de care se leagă strâns numele lui Franz Baron Nopcsa, este acela că, prin testament, Alexius Nopcsa, tatăl lui Franz, singurul proprietar al domeniului, a lăsat castelul de aici lui Carol Pallavicini, nepotul său și de asemenea nepot al Margrafului Johann Pallavicini, Ambasadorul Austro-Ungariei la Constantinopol pe timpul războiului.

Acest fapt, contestat după moartea sa de către soția fiului său Elek, poate fi înțeles ca un act de conservare. Alexius știa că proprietățile nobilimii maghiare sunt confiscate după război, acesta fiind cazul domeniului din Fărcădin, care în 1919 a fost trecut în proprietatea Generalului Berthelot. Era de la sine înțeles că, odată fiind în proprietatea moștenitorului familiei Pallavicini, această influentă familie cu legături în întreaga Europă va încerca să păstreze castelul și nu va permite confiscarea sa. Probabil acesta a fost chiar motivul pentru care Statul Român, după ce a naționalizat domeniul în anul 1921, l-a redat în anul 1933, după moartea lui Franz Nopcsa, moștenitorului de drept, Carol Pallavicini, chiar dacă acesta nu a intrat efectiv în posesia lui niciodată...

Se pare că la un moment dat, neoficial, castelul a fost donat de către Franz Nopcsa Institutului Geologic Român, cu toate că acesta nu avea niciun drept legal asupra domeniului. Mai târziu, în anii ’50, castelul Săcel a fost realmente devastat, regimul comunist defrișând parcul cu arbori rari, asanând iazurile, distrugând grădina și în final arzând întreaga bibliotecă aflată aici, chiar în curtea castelului. Martori oculari au povestit că a fost nevoie de 3 zile pentru a arde toate cărțile și caietele legate în piele groasă de vită... După ani, castelul a devenit gazdă pentru o școală specială destinată copiilor orfani care, după moda perioadei comuniste, trebuiau exilați la marginea societății. După schimbarea regimului din România și odată cu restructurarea sistemului de protecție a copilului, castelul și-a pierdut utilitatea și, din cauza lipsei de fonduri a autorităților, se degradează iremediabil în fiecare zi...

Familia Nopcsa a avut mai multe proprietăți, dar cele mai cunoscute au fost: Conacul Nopcsa din Fărcădin (G-ral. Berthelot), Castelul Nopcsa din Zam, Castelul Nopcsa din Arad și Curia Nopcsa din Densuș.

(www.nopcsa.ro)

(foto: Daniel Guţă, www.adevarul.ro)

(foto: http: www.nopcsa.ro)

Cluj - Statuia Sfantului Gheorghe

In 1373, fratii Martin si Gheorghe, fii ai zugravului Nicolae din Cluj, realizeaza aceasta statuie pentru imparatul Carol al IV-lea (1355-1378). Originalul se afla si astazi in incinta palatului regal din Praga.
Stauia din Cluj este o copie identica a originalului, realizata in jurul anului 1900 si amplasata initial in actuala piata Lucian Blaga. In 1960 a fost mutata in scuarul din fata bisericii reformate de pe strada Mihail Kogalniceanu unde poate fi admirata si astazi.

vechiul amplasament al statuii

Bucuresti - Biserica Coltea

In imediata apropiere a Pietei Universitatii, pe bulevardul Ion. C. Bratianu, se pot admira biserica si spitalul Coltea, proaspat iesite dintr-un lung proiect de restaurare.

Cele doua cladiri sunt singurele ramase dintr-un ansamblu a carui constructie a inceput in secolul al XVII-lea cand Udrea Doicescu ridica in acest loc o biserica de lemn cu hramul Sfanta Paraschiva. Dupa moartea ctitorului, fratele sau, Coltea Doicescu, va inchina biserica Mitropoliei care la randul sau va vinde locul marelui spatar Mihai Cantacuzino. Acesta din urma va ridica aici, la inceputul secolului al XVIII-lea,  o manastire ce cuprindea o biserica mare, pe locul celei vechi, trei paraclise, un spital, o scoala si toate anexele necesare lacasului de cult, toate fiind inconjurate de un zid de incinta cu un turn clopotnita deasupra portii de intrare.

Manastirea va fi grav avariata de cutremurele de la inceputul secolului al XIX-lea si va fi reconstruita in stil neoclasic intre anii 1836 si 1842. Biserica isi pastreaza forma initiala dar cele doua turle acum instabile vor fi inlaturate.  In a doua jumatate a secolului al XIX-lea este construit actualul spital Coltea si vor fi demolate zidurile de incinta ale manastirii si turnul Coltei.  Biserica sufera si ea mai multe interventii printre care si acoperirea vechilor fresce cu o noua pictura in ulei realizata de Gheorghe Tattarăsc in 1871.

 Biserica si Spitalul Coltea in 1900

Dupa 1900 se vor realiza mai multe proiecte de restaurare pentru biserica, partial finalizate, in 1938-1942, 1945-1950, 1977, 1990, cel din urma aproape incheiat. In principiu, astazi biserica poate fi admirata in forma ei initiala, cu plan trilobat, cu cate o turla peste pronaos si naos si cu pridvor deschis la intrare. 

Portalul bisericii este realizat folosind o combinatie de influente decorative orientale si occidentale. Golul usii este incheiat cu un arc trilobat oriental fiind incadrat de doua coloane bogat decorate cu elemente vegetale si avand capiteluri corintice. Pe piedestalele lor sunt sculptate figuile celor patru evanghelisti. Coloanele sustin un antablament de influenta renascentista pe care sunt sculptati doi grifoni inaripati intre care se deschide un spatiu in care a fost cel mai probabil inscrisa pisania bisericii. Nu se stie nimic despre aceasta pisanie, doar o veche poveste care spune ca ar fi fost rasa de turci dupa uciderea spatarului Mihai Cantacuzino. Portalul este incheiat de un vultur bicefal, parte a blazonului familiei Cantacuzino.

Pridvorul bisericii este sustinut de zece coloane cilindrice din piatra, avand capiteluri decorate cu foarte frumoase motive zoomorfe. Arcele pridvorului sunt pentalobate iar piedestalele coloanelor sunt legate cu panouri sculptate din piatra. Aceste panouri provin de la turnul Coltei, demolat in 1888. 

 Capitel sculptat al uneia dintre coloanele pridvorului ilustrand un pelican

Alba Iulia - Catedrala Romano Catolica

   Catedrala, in forma sa actuala, a fost ridicata in a doua jumatate a secolului al XIII-lea pe locul vechiului lacas de cult care fusese ars si distrus aproape in totalitate de tatari in 1241. In secolul al XVI-lea a fost suprainaltat turnul din dreapta intrarii si a fost adaugata capela de pe latura de nord. Bolta si frontonul intrarii de vest au fost realizate in secolul al XVIII-lea.

   In decursul a 10 secole de existenta, lacasul de cult a apartinut unor rituri diferite, catolic, unitarian, calvin si din nou catolic. Astazi este Catedrala Arhiepiscopiei Romano Catolice Alba Iulia care in 2009 a aniversat 1000 de ani de existenta.

In interiorul catedralei, pe latura de sud in dreptul intrarii, se afla mormantul lui Iancu de Hunedoara, alaturi de cel al fratelui sau Johannes Miles si al fiului sau mai mare Ladislau iar pe latura de nord spre altar cele ale reginei Isabella si a fiului sau Ioan Sigismund. 

Absida laturii de nord a transeptului mai pastreaza doua randuri de fresce partial distruse relizate in secolele XIV si XV. 

Pe latura de vest se afla o foarte frumoasa orga datand de la sfarsitul secoului al XIX-lea.

Cateva detalii de pe zidurile exterioare ale catedralei:

Bontida - Castelul Banffy

 

Timp de mai bine de sase secole domeniul de la Bontida a apartinut familiei Banffy. Resedinta de aici a fost initial o simpla fortificatie fiind apoi remodelata de fiecare generatie in spiritul si moda vremurilor. S-au pastrat pana astazi turnurile de colt ale vechii fortificatii, aripa renascentista, fatada neo-gotica dinspre parc, grajdurile si manejul baroc. Mai exista si cativa copaci care amintesc de parcul ansamblului.

Castelul a fost devastat si distrus la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. A adapostit apoi C.A.P.-ul local si a fost folosit ca depozit, sursa de materiale de constructii iar parcul sau ca pasune comunala.

Acum 10 ani a inceput restaurarea castelului. Proiectul este foarte ambitios. Ansamblul urmeaza sa cuprinda restaurant, magazin de suveniruri, cafenea, şi un centru de conferinţe. Deasemenea, in cladirea principala se va amenaja un hotel. 

Deocamdata insa, inafara cafenelei amenajate in una din cladiri, castelul este tot o ruina.

  

  

  

  

 

Bucuresti - Biserica Domnita Balasa

 

In spatele superbelor lanturi de blocuri din centrul nou al capitalei se mai pastraza, bine ascunse de ochii oamenilor muncii, cateva ctitorii vechi bucurestene. Biserica Domnita Balasa este una dintre acestea si totodata ultima marturie a ceea ce aproape doua secole si jumatate au fost Asezamintele Brancovenesti.

Domnita Balasa, a sasea fiica a lui Constantin Voda Brancoveanu se casatoreste in anul 1708 cu banul Manolache Lambrino si primeste ca zestre terenurile si casele de zid din centrul Bucurestiului, pe malul Dambovitei, astazi in estul Pietei Unirii, pe atunci Mahalaua Prundului. Alaturi de sotul sau va ridica aici, in 1744, o prima biserica transformata ulterior in paraclis si care va fi daramata in 1871. 

Dupa 1745, ramasa vaduva, Domnita Balasa va ctitori pe domeniul de pe malul Dambovitei o biserica mare, cu hramul "Inaltarea Domnului" si un asezamant care includea o scoala si un azil. Scoala Domnita Balasa a functionat pana in 1898, predandu-se aici gratuit cursurile invatamantului elementar, in limba romana. Azilul  Domnita Balasa a fost menit sa adaposteasca oameni straini si saraci si a fost desfiintat abia dupa mijlocul secolului XX. 

Biserica mare si cladirile asezamantului vor fi reparate si completate de banul Grigore Brancoveanu in 1831 dar vor suferi numeroase pagube in timpul cutremurului din 1838. Ca urmare, sotia banului, Safta Brancoveanu va recladi din temelii biserica in 1842 si va construi pe aceleasi terenuri Spitalul Brancovenesc. Noua biserica va dainui doar pana in 1881 cand va fi din nou inlocuita din temelii cu edificiul pe care il putem vedea si astazi.

Constructia acestei biserici a durat din 1881 pana in 1885 si a beneficiat de o atentie deosebita si un proiect complex. Planurile de arhitectura au fost intocmite de Al. Orascu impreuna cu Carol Benesch si Hartman si avizate de Andre Lecomte du Nouy care in acea perioada se ocupa de "restaurarea " bisericii episcopale de la Curtea de Arges. Numeroase elemente decorative, mobilier si obiecte de cult au fost comandate la Paris, Munchen sau Venetia.

  

  

  

  

In curtea bisericii se afla o frumoasa statuie de marmura in marime naturala infatinsand-o pe Domnita Balasa tinand in mana actul de ctitorie a asezamantului. Pe soclul de piatra al statuii sunt inscrise numele mosiilor cu care a fost inzestrata biserica. Aceasta a fost realizata in 1881 de sculptorul Karl Storck

In stanga pridvorului bisericii se mai afla un mic monument ce stilizeaza un edificiu de cult, ridicat in 1883 pentru a aminti locul vechiului paraclis demolat in 1871. Pe soclul sau este sculptata o icoana a Botezului Domnului, hramul lacasului disparut.

  

  

In interiorul bisericii se afla doua morminte acoperite cu doua sculpturi, elemente deosebite intr-un lacas de cult ortodox. In nisa din dreapta odihneste Domnita Balasa, vegheata de un monument in marmura alba reprezentand Intristarea, realizat de sculptorul Ion Georgescu. In nisa din partea stanga este inmormantata principesa Zoe Brancoveanu, sculptura ce acopera mormantul infatisand-o sustinuta de un inger si avand la picioare o femeie care tine in brate un copilas.